Serpentine pe un drum alpin din Carpați, vara

Trei drumuri traversează creasta Carpaților la peste 1.700 de metri, iar toate trei sunt deschise doar câteva luni pe an. Diferența dintre o zi reușită pe Transfăgărășan și una petrecută în coloană începe cu mult înainte de plecare, la planificarea orei și a sensului de mers. Am pus la un loc informațiile care contează pentru un traseu de vară, fără listele de peisaje pe care le găsiți oricum.

Fereastra de circulație

Sectorul alpin al Transfăgărășanului, între Bâlea Cascadă și Piscul Negru, se închide oficial la 1 noiembrie și se redeschide la 30 iunie. Datele sunt orientative în ambele sensuri: o iarnă lungă poate amâna deschiderea cu două săptămâni, iar o toamnă blândă poate prelungi accesul până în noiembrie. Situația la zi a restricțiilor pe drumurile naționale este publicată de Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, iar acolo apar și închiderile temporare pentru lucrări, care în ultimii ani au fost mai frecvente decât închiderile de iarnă.

Transalpina are o fereastră asemănătoare, iar Transrarăul rămâne circulabil mai mult, fiind mai jos. Pe toate trei, ceața de după-amiază este mai limitativă decât zăpada: se ridică din vale în jurul orei 14 și în zilele umede acoperă serpentinele în mai puțin de o jumătate de oră.

Trei drumuri și ce le deosebește

  • Transfăgărășan (DN7C): cel mai spectaculos și cel mai circulat. Punctul maxim la 2.042 de metri, tunelul de la Bâlea, lacul glaciar la capătul urcării dinspre nord. Aglomerația în weekend este reală, nu exagerată.
  • Transalpina (DN67C): mai lung, mai deschis, cu platouri largi în loc de serpentine strânse. Cel mai bun pentru cine conduce cu plăcere și vrea drum, nu obiective.
  • Transrarău (DN17B): cel mai scurt și cel mai puțin cunoscut, cu formațiunile calcaroase de la Pietrele Doamnei ca punct central. Se face într-o jumătate de zi.

Cine are un singur weekend la dispoziție și vine dinspre Muntenia alege Transfăgărășanul. Cine vine dinspre Oltenia sau Banat pierde mai puțin timp pe Transalpina și vede mai mult.

Cât durează în realitate

Estimările din aplicațiile de navigație sunt optimiste pe sectoarele alpine, pentru că nu iau în calcul opririle. Traversarea Transfăgărășanului, de la Cârțișoara la Curtea de Argeș, are 150 de kilometri și se face teoretic în trei ore. În practică, cu opriri de fotografie, coada de la tunel și pauza de la Bâlea, ies între cinci și șase ore.

Adăugați o oră dacă plecați după ora 10 într-un weekend de august. Sensul contează la fel de mult: urcarea dinspre nord, cu serpentinele în față, este mai frumoasă, dar și mai lentă, pentru că toată lumea oprește în aceleași trei locuri.

Ora de plecare

Singura variabilă pe care o controlați complet. Plecarea la ora 6 dimineața din Sibiu sau din Curtea de Argeș schimbă întreaga zi: drum liber, lumină laterală bună pentru fotografie și loc de parcare la Bâlea, unde după ora 11 se parchează pe acostament la doi kilometri de lac.

Ce se vizitează pe traseu

Lacul Bâlea este ținta evidentă, dar are dezavantajul de a fi și punctul cel mai aglomerat. Barajul Vidraru și mănăstirea Curtea de Argeș, pe versantul sudic, se vizitează mai relaxat. Cetatea Poenari cere 1.480 de trepte și o oră, ceea ce o scoate din calcul pentru majoritatea celor care traversează într-o singură zi.

Cine ajunge în zonă la sfârșit de iulie sau în august prinde și calendarul de evenimente din satele de sub creastă, subiect pe care l-am detaliat în articolul despre contextul geografic și cultural al Carpaților. Programul acestora se suprapune, nu întâmplător, cu fereastra de circulație alpină.

Pe Transalpina, oprirea care merită este platoul de la Urdele, la 2.145 de metri, cel mai înalt punct rutier din țară. Este și zona unde vremea se schimbă cel mai brusc, așa că o geacă în portbagaj rămâne utilă și în iulie. Diferența de temperatură între vale și creastă ajunge la cincisprezece grade.

Reguli practice

Combustibilul se ia înainte de urcare, nu pe traseu. Pe sectorul alpin al Transfăgărășanului nu există nicio benzinărie pe 60 de kilometri, iar consumul într-o urcare lungă cu opriri repetate crește cu până la o treime față de media pe șosea.

Semnalul de telefonie lipsește pe porțiuni de cinci până la zece kilometri, deci harta se descarcă offline. Animalele pe carosabil sunt o problemă concretă, nu o formulă din regulament: ursul apare cel mai frecvent pe versantul sudic, în zona Vidraru, iar hrănirea din mașină este atât interzisă, cât și motivul principal pentru care apare acolo.

Ultimul lucru, cel mai des ignorat: coborârea. Frâna folosită continuu pe zece kilometri de serpentine se supraîncălzește, iar soluția este treapta a doua și frâna de motor, nu pedala ținută apăsat. Cine urcă bine și coboară prost termină ziua cu discurile fierbinți și cu o oprire forțată la jumătatea versantului.